Energy Report

Resursele Inseamna Putere

Mon12022024

Last updateThu, 28 Nov 2024 6pm

Romana English
Back Home Stiri pline de energie Stirile Pline de Energie Batalia pe Resurse Cum împarte planificatorul central ANRE banii din factura la gaze între producători, furnizori și distribuitori? Care sunt câștigătorii?

Cum împarte planificatorul central ANRE banii din factura la gaze între producători, furnizori și distribuitori? Care sunt câștigătorii?

Calculul economic este imposibil într-un sistem socialist de planificare centrală - aceasta este una din principalele lecții ale căderii comunismului. Lecție de la care politicienii și tehnocrații, cel puțin din România, au absentat. Dovadă, în România există o instituție, Autoritatea de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) și o “piață” pe care această instituție o reglementează, cea a gazelor, care reprezintă cele mai inexpugnabile, chiar dacă nu și singurele, redute ale ideii de planificare centrală în economia post-decembristă.

În prezent, banii din factura achitată de consumatorii casnici din regim reglementat sunt împărțiți până la ultimul leu exclusiv de ANRE. Mesajul transmis companiilor din domeniu ester unul simplu: nu vă mai preocupați de eficientizare, investiții, marketing, etc, orice ține strict de teoria și practica economică, ci alocați cât mai multe resurse disponibile activității de lobby!

Autoritatea se apără susținând că nu face decât să aplice legile votate de politicieni, însă oricine a asistat la ședințele comisiei de industrii a Camerei Deputaților, care are ultimul cuvânt în ceea ce privește forma finală a legislației primare în domeniu, nu poate să nu remarce simbioza perfectă dintre conducerea ANRE (numită și votată chiar de respectiva comisie) și conducătorul autoritar al Comisiei, Iulian Iancu.

După plafonarea prețului gazelor din producția internă la 68 de lei/MWH, ANRE a decis ca, din prețul de aproximativ 150 lei/MWh, circa 25 lei să îi încaseze statul ca TVA și accize, 8-10 lei Transgaz ca tarif de transport, 31 lei companiile distribuitoare, iar 16-18 lei, companiile surori ale celor distribuitoare, firmele furnizoare. Restul de 68 de lei/MWh revine producătorilor.

Structura pare a se apropia de cea de pe piața europeană, unde, în medie, potrivit ultimului raport al DG Energy, cel de pe trimestrul unu al acestui an, 46% din preț reprezintă componenta energetică, restul fiind costuri de distribuție/înmagazinare (28%), taxe (9%) și TVA (17%).

În prezent în România, prețul reglementat al gazelor din producția internă reprezintă 45%, cel cu distribuția/înmagazinarea 21%, iar TVA 19%. Alte 5 procente reprezintă tarifele de transport încasate de Transgaz, în timp ce diferența de 10% este profitul furnizorilor, care cumpără gaz la preț reglementat de 68 lei/MWh și-l vând către populație la 85,68 lei/MWh (prețul stabilit de ANRE de 93,68 lei/MWh în cazul Engie, din care se scade tariful de transport de aproximativ 8 lei/MWh).

Cu alte cuvinte, în prezent, furnizorii, deși desfășoară activitatea cu cele mai reduse costuri, câștigă, prin bunăvoința ANRE, minim 15 lei/MWh (cum le-a rezultat celor de la ANRE un cost unitar pe MWh de 3,8 lei, în cazul Engie, și de 6,8 lei în cazul E.ON rămâne o enigmă, mai ales dacă luăm în calcul numărul redus de angajați ai celor 2 companii și investițiile practic inexistente).

Din întreg lanțul, furnizorii sunt cei care se ocupă exclusiv cu plimbatul și semnatul de hârtii. De la introducerea prețului plafonat, nu mai sunt preocupați nici măcar de negocierea de contracte. Pe partea de achiziții, ei nu fac decât să se prezinte cu contractul cadru și cu cantitățile stabilite de ANRE în fața producătorilor, care sunt obligați să le semneze. Identic pe partea de vânzare: contractele cu clienții consumatori casnici sunt unele standard! Singurele preocupări ale furnizorilor sunt încasarea la timp a banilor de la consumatori și lobby-ul!

Spre deosebire de activitatea de furnizare, cele de producție și de distribuție implică o serie de cheltuieli suplimentare și, mai ales, un nivel ridicat de investiții.

La prima vedere, câștigătorii detașați ai ruletei rusești a ANRE par a fi producătorii. Numai că aceștia au costuri, pe care ceilalți nu le au, în principal de producție. OMV Petrom a raportat pe primul trimestru un cost de producție de peste 11 dolari/baril echivalent petrol, aproximativ 30 de lei/MWh (din nefericire compania nu oferă costul de producție defalcat, pe gaze, respectiv țiței). Iar aceste costuri nu acoperă decât cheltuielile curente (salarii, întreținere, extracție) nu și costurile de capital.

Pentru a compensa scăderea naturală a producției, companiile din upstream investesc anual sume considerabile. OMV Petrom, de exemplu, a investit anul trecut peste 3,1 miliarde de lei, majoritatea în upstream. Raportată la cantitatea de hidrocarburi extrasă din România, de 55 milioane barili echivalent petrol, reiese o investiție de 34 de lei la fiecare MWh produs.

Rezultă că, din prețul de 68 de lei/MWh, un producător alocă 64 de lei numai acoperirii costurilor de producție și investițiilor.

Acesta este motivul pentru care, în statele producătoare de gaze din UE, raportul dintre prețul gazului și costurile de transport/distribuție/înmagazinare este total diferit decât cel din statele care nu produc și se bazează pe importuri.

Astfel, în Anglia prețul gazului furnizat este de 3 ori mai ridicat decât celelalte costuri, iar în Olanda de patru ori. În România, raportul este de doar 2/1. În statele importatoare, de obicei, companii ale aceluiași grup se ocupă și de importuri și de furnizare și de distribuție. În statele producătoare, producția este separată de distribuție și furnizare, iar guvernele (mai puțin cel al României) au toate motivele să nu descurajeze prima activitate, în avantajul celorlalte două.

În ceea ce privește activitatea de distribuție, și aceasta necesită investiții considerabile, spre deosebire de cea de furnizare. Dovadă, metodologia ANRE de recunoaștere a acestora și de stabilire a ratei de rentabilitate.

Paradoxal însă, deși doar 30% din populația României este conectată la rețeaua de gaze, ANRE pare a stimula tocmai activitatea cu cea mai mică influență asupra mecanismelor economice care ar putea conduce la o extindere a rețelelor, cea de furnizare, ignorându-le pe celelalte două, cea de producție, importantă pe partea de majorare a ofertei, și cea de distribuție, importantă pe cea de creștere potențială a cererii.

Pe o piață liberă, toate cele activitățile din domeniu (de producție, furnizare și de distribuție, dar și cele conexe, de transport și înmagazinare) ar trebui să fie profitabile, altfel nimeni nu s-ar mai ocupa cu asemenea îndeletniciri. În plus, chiar și pe o piață oligopolistă (cum este considerată cea din domeniul gazelor), prețurile relative (implicit profiturile) ar reprezenta semnale fără de care piața n-ar putea funcționa: ar arăta deficitul (și implicit necesarul de investiție) pe un anumit segment. O creștere a prețului gazului marfă ar arăta un deficit pe partea de producție, iar una a tarifului de distribuție/transport un deficit (raportat la cererea de alimentare cu gaz) pe partea de infrastructură.

Intervențiile ANRE distorsionează piața, iar prețurile relative nu arată în prezent niciun deficit pe partea de producție sau infrastructură, în pofida evidenței evoluției din ultimii ani. Arată în schimb o deficiență pe partea de furnizare, care ar putea explicabilă doar prin creșterea prețurilor de achiziție, fapt imposibil ca urmare a plafonării prețurilor de către ANRE. Cu alte cuvinte, ANRE a distorsionat decisiv semnalele transmise în piață de prețuri.

Într-un fel și furnizorii recunosc acest lucru, cerând o sincronizare a liberalizării prețului gazelor cu realizarea interconectărilor în vederea diversificării surselor de alimentare. Aceștia par a arăta cu degetul către operatorul național de transport, Transgaz. Numai că, în pofida păcatelor sale numeroase, Transgaz le poate răspunde că, până în urmă cu un an, nimeni nu s-a arătat preocupat de rezervarea capacităților de import pe relația cu UE. În acest context, o investiție în majorarea acesteia ar fi fost una neprofitabilă. De ce n-au fost furnizorii interesați de rezervarea capacităților de import? Motivul e simplu: era mai profitabil pentru ei să facă lobby pe lângă ANRE (și politicienii din Comisia de Industrii) ca să le asigure, fie prin reglementări, fie prin intervenție directă, un preț de achiziție din producția internă mai mic decât cel de import.

Situația s-a schimbat în acest an din 2 motive. În primul rând, politica de subvenționare a consumului și descurajare a ofertei a actualului guvern (implicit a ANRE), încununată prin OUG 114 și legislația secundară a produs o penurie de gaz pe piața concurențială. În al doilea rând, posibilitatea nesemnării unui nou acord de tranzit între Gazprom și Ucraina a pus în pericol alimentarea cu gaze pe timp de iarnă, ceea ce a determinat toți actorii, fie ei producători sau furnizori, să importe și să înmagazineze cantități suplimentare de gaz în această vară.

De altfel, și numărul de angajați din cele trei tipuri de activități, arată că activitatea de furnizare este una mult mai “ușoară”. Cei mai mari furnizori din România, Engie România SA și E.On Energie SA au 655, respectiv 175 de angajați, numere infime raportate de miile, dacă nu chiar zecile de mii, de angajați în domeniul productiv și cel de distribuție.

Cei 655 de angajați ai Engie România SA au realizat în 2018, înainte de plafonarea prețului gazelor chiar, un profit de aproape jumătate de miliard de lei la o cifră de afaceri de 6 miliarde de lei, iar cei 175 de angajați ai E.ON Energie SA un profit de 66 milioane de lei la o cifră de afaceri de 3,7 miliarde de lei.

Rezultă un profit de 700 mii lei/cap de angajat, respectiv 377 mii/ cap de angajat, mai ridicat de profitul realizat de fiecare dintre cei 13.500 de angajați ai OMV Petrom, de aproximativ 300 mii de lei în 2018.

În mod normal aceste cifre ar arăta că cele două companii de furnizare, în special Engie Romania SA sunt extrem de eficiente. Numai că acest profit a fost realizat exclusiv ca urmare a lobby-ului efectuat pe lângă ANRE, care le stabilește prețul de vânzare, și, mai nou, și pe cel de achiziție a gazelor.

Autoritate care, în acest an, a devenit și mai darnică, prin plafonarea prețului gazelor din producția internă la 68 de lei/MWh. Profitul pe 2019 al celor două companii furnizoare va evolua probabil într-un mod spectaculos.

Din acest motiv, nu ar trebui să mire lobby-ul făcut de acestea pentru prelungirea perioadei de “tranziție” până la dereglementarea prețului gazelor și împotriva abrogării imediate a OUG 114!

Tag Cloud