Energy Report

2014 - anul redevențelor la petrol și gaze. Ce sisteme de impozitare a hidrocarburilor sunt aplicate în lume ?

Dacă 2013 poate fi considerat deja anul Roșia Montana, 2014 va fi anul redevențelor la petrol și gaze naturale. Ca și în cazul Roșia Montana, acesta este un subiect la care se pricepe toată lumea. Opinia publică, încurajată de presă și-a format deja o părere: redevențele din România (cuprinse între 3,5% și 13,5% la petrol și 3,5% și 13,5% la gaze) sunt "cele mai mici" din Europa și au fost "concepute în dezavantajul "poporului" român.

Sunt invocate cotele din alte state, precum 52% în Danemarca sau 51% în Norvegia, fără a se preciza baza de impozitare, profitul și nu venitul, cum e în România și fără a se explica diferențele dintre caracteristicile industriilor sau condițiile naționale specifice, luate în calcul în cazul calculării riscului unei investiții.

Chiar și cea mai ridicată cotă de impozitare nominală, cea de 52% pe profit din Danemarca este, după aplicarea deducerilor și aplicarea cheltuielilor, echivalentă unei rate efective de impozitare de 18% aplicată veniturilor, model implementat în România.

În lume, există peste 100 de sisteme fiscale aplicate industriei de petrol și gaze, care se diferențiază în funcție de elementele caracteristice, în principal forma contractuală de impozitare, baza de impozitare și deducerile fiscale acordate. Cotele de impozitare sunt doar un element, poate cel mai puțin important, al sistemului fiscal aplicat. În principiu însă, sistemele de impozitare pot fi rezumate cel mai simplu în funcție de dreptul de proprietate și de forma contractuală de exploatare. În funcție de aceasta, sistemele fiscale aplicate domeniului pot fi unele bazate pe un contract de concesiune, unele bazate pe un contract de împărțirea producției și altele pe un contract de servicii. Singura mare excepție este SUA, unde dreptul de proprietate asupra resurselor nu este public, ci el aparține proprietarilor privați.

Contractul de servicii aduce deservicii

Din cele trei forme, cea mai rar întâlnită este cea bazată pe contract de servicii. La ora actuală, doar Iranul și Mexicul mai practică un astfel de sistem fiscal. Iar Mexicul și-a anunțat deja intenția ca începând cu anul viitor, să renunțe la el, în urma dezavantajelor remarcate. Într-un asemenea sistem, statul rămâne proprietar pe resurse și își asumă toate riscurile. Compania privată care obține contractul de furnizare servici petroliere încasează o sumă fixă negociată, fără a-și asuma niciun risc, dar și fără a obține vreun procent din potențiala producție și este impozitată ca orice altă companie din economie. Motivațiile celor doi actori, cea a statului de investi în domeniu și cea a companiei private de a participa la licitații, sunt extrem de reduse. Primul nu-și permite investiții, cel puțin în actualul context, în care mai toate statele de pe glob se confruntă cu criza datoriilor suverane.

cele bazate. Compania privată, în schimb, beneficiind de o sumă fixă încasată pentru serviciile oferite și nu de un procent în funcție de succesul exploatării, nu va da nici ea dovadă de entuziasm, chiar și în rarele cazuri în care va ajunge la un acord cu guvernul respectiv asupra nivelului sumei încasate.

Împărțirea producției implică zăcăminte mari și nefragmentate

Sistemul de împărțire a producției este caracteristic, potrivit unui studiu PricewaterhouseCoopers (PwC), în special statelor din Asia și Africa. Motivul ține de atât de caracteristicile industriilor din statele respective, cât și de condițiile naționale specifice. Contractele de împărțire a producției sunt contracte prin care statul acordă unei companii private dreptul de exploatare ale unui potențial zăcământ, producția rezultată urmând a fi împărțită între companie și stat. Compania își asumă integral riscurile investiționale, statul urmând a încasa partea sa din producție numai după ce exploatarea devine funcțională. În schimb statul, care este de facto proprietarul exploatării, rămâne cu toate costurile de decontaminare. În general, faptul că acest sistem se aplică statelor din Asia și Africa are două explicații: una ține de caracteristicile industriei, iar cealaltă de condițiile naționale specifice.

Aceste tipuri de contracte sunt caracteristici unor zăcăminte mari, menite a motiva compania privată să intre în parteneriat cu statul, și unor zăcăminte considerate relativ ușor exploatabile din punct de vedere comercial. Maturitatea zăcămintelor trebuie să fie redusă, de preferabil fiind vorba de zăcăminte noi. fragmentarea în plan teritorial trebuie să fie mică, iar producția pe sondă mare. Condițiile naționale specifice, precum strategia energetică națională, cele comerciale, comerciale sau climatu economic, politic şi legislativ pot face ca o companie privată să prefere un astfel de contract, considerat mai protector cu interesele companiei.

Un sistem de impozitare bazat pe concesiune conține cote de impozitare, care pot fi oricând modificate de legiuitor (atribut al suveranității naționale), unul de împărțire a producției este un contract comercial, a cărui încălcare poate fi oricând atacată la un tribunal internațional de arbitraj. O țară cu rezerve cu maturitate ridicată și zăcăminte fragmentate, precum România, nu poate trece la un astfel de sistem, companiile private nefiind interesate să investească într-un asemenea cadru legislativ decât în zăcăminte mari, cu maturitate scăzută și foarte puțin fragmentate, ceea ce nu este cazul zăcămintelor din România.

În plus, faptul că România este membră UE, elimină și toate avantajele avansate de "protecționiștii" autohtoni la acest sistem: statul nu va putea furniza petrolul și gazele populației sau diferitelor companii strategice de stat decât la prețul pieței, altfel fiind considerat ajutor de stat. Iar comercializarea între diferite companii de stat al petrolului și gazelor din partea sa de producție la un preț mai mic decât cel al pieței ar încălca legislația fiscală a prețurilor de transfer.

Contract de concesiune cu cote diferențiate aplicate venitului

La nivelul statelor dezvoltate economic și cu un stat de drept funcțional, cum e cazul majorității statelor OECD, este aplicat sistemul de concesiune. Statul concesionează resursele companiilor private, în schimbul exploatării lor primind o redevență. Aceasta poate fi aplicată unor baze de impozitare diferite, fie profitului, fie venitului, ca în România. Iar cotele pot fi fixe, indiferent de tipul zăcământului (mic, cu maturitate ridicată și cu producție redusă pe sondă sau mare, cu maturitate scăzută și cu producție ridicată pe sondă) sau variabile, în funcție de tipul zăcămintelor. Caracteristic unui sistem de concesiune în care cota este aplicată profitului, și nu venitului (cum e în România) este sistemul de deduceri aplicat. Acesta, alături de baza de impozitare (profitul) face ca o cotă nominală de peste 50%, cum e cazul statelor nordice, fie în practic echivalentă unei cote de impozitare de 15-20% aplicată venitului. În plus, un sistem de impozitare a profitului necesită costuri de administrare mult mai mari, deducerile urmând a fi operate pe fiecare zăcământ în parte. În Marea Britanie, de exemplu, deși nominal există o redevență de 32%, mulți operatori de zăcăminte mai mici nu plătesc efectiv niciun impozit ca urmare a deducerilor efectuate. Complexitatea administrării sistemului fiscal în regimul de impozitare a profitului îl face pe acesta preferabil doar în statele dezvoltate și cu o concentrare a resurselor (zăcăminte mari și fargmentare puțină), ceea ce nu e cazul României.

Analiza avantajelor și dezavantajelor diferitelor sisteme de impozitare a industriei de petrol și gaze i-a determinat pe experții PwC să concluzioneze că actualul sistem din România, de concesiune, cu un impozit aplicat venitului, și nu profitului, și cu cote diferențiate, este cel mai potrivit pentru caracteristicile specifice ale industriei din țara noastră.