Energy Report

CE nu se dezminte: în loc să trateze cauzele, vrea să reindustrializeze forțat economia Europei în pofida scepticismului reprezentanților industriei

Decenii la rândul, Uniunea Europeană s-a prezentat lumii întregi ca un exemplu de reformare a pieței energetice, ca un model de "dezvoltare durabilă" și s-a mândrit cu succesele înregistrate în ceea ce privește reducerea emisiilor de carbon. Nicăieri în lume, limbajul de lemn al planificării centrale nu a răsunat mai puternic decât pe Bătrânul Continent. Săptămână după săptămâna, la Bruxelles sau în celelalte capitale europene se lansa o nouă strategie de creștere economică, o nouă strategie energetică, un plan de creștere durabilă sau un pact pentru energie. Astăzi însă, în cadrul summit-ului de dedicat evaziunii fiscale și energiei, realitatea economică pare a fi luat inițiativa în fața construcțiilor visătoare ale birocraților europeni. Aceștia au fost coborâți din turnul lor de fildeș și puși față în față cu rezultatele politicilor lor din ultimii ani: un grafic al Comisiei Europene, publicat de Financial Times, arată că începând din 2005, când prețul electricității era similar în UE, SUA și Japonia, aceasta este în prezent mai scumpă în Europa cu 37% față de cea din SUA și cu 20% față de cea din Japonia. Iar graficul se referă la prețul electricității din care este exclus costul reprezentat de taxe, mult superior pe Bătrânul Continent. Indicele prețului gazelor pentru populația UE a crescut și el cu 45% în perioada 2005-2012, faţă de o majorare cu numai 3% în SUA.

Dacă ecartul dintre prețurile la electricitate se adaugă celeilalte piețe rigide a UE, cea a muncii (cu care paradoxal adepții statului asistențial din UE se mândresc în continuare), rezultă un tablou nu prea încurajator în ceea ce privește economia europeană, și așa aflată în recesiune pentru cel de-al șaselea trimestru consecutiv. Competitivitatea economiei UE în raport cu cea a SUA sau cu economiile asiatice emergente suferă, iar principala explicație constă în rigiditatea piețelor. Pe piața energiei, de exemplu, proprietatea privată este mai mult o excepție decât o regulă, atât resursele, cât și majoritatea marilor companii fiind de stat sau "parteneriate public-private". Chiar și în companiile europene private din domeniu, statele dețin participații considerabile. În plus, atât la Bruxelles, cât și în capitalele statelor membre, se invocă interesul public sau protecția consumatorilor pentru a se interveni și a reglementa mai drastic aceste piețe. Rezultatul: europenii plătesc o electricitate și gaze cu până la 50% mai scumpe decât americanii, care nu sunt atât de "protejați" de statul federal și unde proprietatea privată asupra resurselor și a marilor companii este regula și nu excepția.

Mai multă planificare centrală

Iar soluția identificată de birocrații prezenți la summit-ul de la Bruxelles este una similară celor avansate până în prezent: mai multă centralizare, mai multă planificare centrală. Problema sunt, în opinia lor, politicile individuale ale statelor membre (care, cel puțin în ceea ce privește subvențiile acordate energiei regenerabile, au fost de fapt încurajate de CE) și refuzul lor de a-și armoniza reglementările. Drept urmare, pentru a nu pierde bătălia competitivității economice, birocrații europeni au ajuns la concluzia că Europa trebuie reindustrializată sau măcar că trebuie stopată dezindustrializarea acesteia. Numai că este mult mai ușor să dezindustrializezi o economie prin reglementări și impozitare excesivă, decât să o reindustrializezi printr-un plan centralizat de la Bruxelles. Chiar și premierul socialist al României, Victor Ponta pare a fi intuit de unde vin problemele Europei, când s-a referit la situația AecelorMittal: „Întreaga companie (ArcelorMittal) în Europa are o problemă cu creşterea preţului la energie, or, aici politicile interne pe care le vom aplica sunt de sprijinire a uzinei de la Galaţi, dar este nevoie şi de coordonare pe plan european, pentru că, dacă se impune să adoptăm anumite reguli, suntem între ciocan şi nicovală, între interesul de a ne menţine aici fabricile şi infringementul de la Bruxelles. Primul obiectiv este acela de a integra România şi de a alinia politica României în domeniul energiilor regenerabile la media europeană şi aici decizia noastră este de a susţine în continuare energia verde, însă păstrând un echilibru cu sustenabilitatea economică. Mai pe româneşte, vrem energie regenerabilă, dar vrem să ţinem costurile pentru industrie şi pentru populaţie în limitele acceptabile, pentru că altfel degeaba avem energie verde, dar nu are cine s-o mai consume“, a declarat Ponta.

Factura energiei regenerabile, achitată de consumatorii în Germania și de industrie în Franța

Pentru Comisia Europeană, prioritatea nu este liberalizarea pieței în ceea ce privește reglementările și forma de proprietate, ci crearea unei piețe unice robuste pentru electricitate și gaz natural. Numai că distribuția este doar o problemă a pieței energetice europene, ea nu poate rezolva singură problema competiției restrânse, cauzată de monopolul deținut de stat sau de companii de stat pe aceste piețe. Liberalizarea distribuției ar putea crește competiția și micșora prețurile, însă nu este suficientă. Sistemul de conducte pe care Bruxelles-ul este dispus să-l finanțeze este din start suspect. Nu eficiența sau profitabilitate vor fi principalii indicatori după care se va construi acesta, ci interesele geopolitice. 

Armonizarea sistemelor de subvenționare a energiei regenerabile, responsabilă în mare pentru majorarea prețului electricității pe Bătrânul Continent, va fi la rândul său dificilă, pentru că ele diferă de la guvern la guvern, și sunt făcute în favoarea unor părți ale societății pe care politicienii vor să le cumpere bunăvoința. Germania, de exemplu, a optat pentru soluția ca populația, consumatorii să plătească majorarea costurilor impusă industriei, în timp ce Franța menține un preț redus al utilităților pentru populație în detrimentul companiilor de stat din domeniu, care au primit comanda politică de a suporta costurile "înverzirii economiei Europei". Din păcate, în acest ritm, Europa riscă să nu mai aibă ce "înverzi", economia sa, cel puțin sectorul industrial, dispărând văzând cu ochii în ultimele decenii.

Business-ul este sceptic

De altfel, cu o săptămână înaintea summit-ului de azi de la Bruxelles, liderii de business din UE s-au reunit pentru a analiza propunerea Comisiei Europene de "reindustrializare a Europei", prin care contribuția industriei la produsul intern brut al regiunii să fie majorată de la 15,6% în prezent la 20% în 2020.  Cum era și normal, participanții la European Business Summit au fost mult mai realiști decât birocrații și politicienii reuniți azi la Bruxelles, considerând, potrivit Wall Street Journal, că ținta propusă este mai degrabă o speranță deșartă. Singura țintă realistă ar fi stoparea unei ulterioare dezindustrializări a continentului. Cu alte cuvinte, răul a fost făcut, iar faptul că Europa trece prin cea mai adâncă recesiune de după cel de-al doilea război mondial contribuie la agravarea problemei. Recesiune la care au pus umărul cu vârf și îndesat birocrații și politicienii de la Bruxelles și din alte capitale europene. În timp ce SUA și statele asiatice au ieșit din recesiune, UE refuză cu încăpățânare să facă acest lucru, în principal din cauza rigidității piețelor, între care cea a energiei și cea a muncii se remarcă în mod deosebit. Ca să nu mai vorbim de relația extrem de intensă dintre criza datoriilor suverane și cea a sistemului bancar, care se alimentează una pe alta.

Spre deosebire de oficialii CE, reprezentanții industriei știu foarte bine că sunt strânși între ciocanul unei industrii americane mult mai competitive datorită prețurilor reduse la energie și a succesului înregistrat dincolo de Atlantic de gazele de șișt (în continuare văzute rău de opinia publică din Europa) și nicovala economiei în expansiune a Chinei, cu care, spre surprinderea oamenilor de afaceri europeni, Comisia Europeană a preferat să intre într-un război deschis. Ultimul exemplu: impunerea unor tarife uriașe la importul de panouri solare fabricate în China.

Consecințele politicilor ecologice: dezindustrializarea Europei și exportarea producției și poluării în Asia

În plus, au concluzionat reprezentanții industriei europene, politicienii și birocrații de la Bruxelles au ignorat permanent consecințele neintenționate ale propriilor politici. Cel mai bun exemplu este cel al eforturilor impuse prin directive și reglementări de a reduce emisiile de carbon pe Bătrânul Continent. UE și-a atins scopul, dar cu ce costuri? În 2011, UE era responsabilă doar pentru 11% din emisiile de carbon de la nivel global, în timp ce SUA se situa la 16%, iar China la 29%. Explicația nu constă în principal în îmbunătățirea proceselor tehnologice, ci în dezindustrializarea continentului european. Costul adoptării noilor norme era atât de ridicat încât companii și-au închis capacitățile industriale din Eutopa și le-au mutat în Asia, unde procesul tehnologic este mai poluant decât vechile procese din UE. Cu alte cuvinte, chiar dacă la nivelul UE s-a înregistrat un aparent succes, la nivel global, situația s-a înrăutățit. Iar Europa a rămas și fără industrie. În plus, efectul politicilor energetice confuze din UE au contribuit la majorarea costurilor materiilor prime din sectorul energetic, ceea ce a condus la o renaștere a consumului de cărbune, devenit brusc din nou competitiv, în detrimentul consumului de gaz natural, mai puțin poluant, susține, Helge Lund, CEO-ul Statoil.

O nouă strategie centrală construită pe banii contribuabililor europeni

Birocrații nu sunt însă dispuși să renunțe prea ușor la luptă. Pascal Lamy, fostul șef al World Trade Organization, consideră "reindustrializarea Europei" o idee de modă veche. "Frontiera dintre bunuri și servicii a dispărut de mult", crede acesta.

Cu toate acestea, datele arată că, dintre statele europene, cele mai rezistente la actuala criză au fost cele care au în continuare un sector industrial puternic, precum Germania, crede Jürgen Thumann, președinte la Business Europe, un grup de lobby european.

În loc să trateze cauzele, excesul de reglementare și impozitare, ambițiile ecologiste duse dincolo de orice rațiune, de orice calcul cost-beneficiu, președintele UE Herman Van Rompuy a prezentat, cum putea fi altfel, o nouă strategie, o nouă politică construită pe patru piloni de limbaj de lemn: eficiența energetică, modernizarea infrastructurii, diversificarea surselor de energie și integrarea pieței europene. Toți acești piloni sunt meniți a majora implicarea statelor și Comisiei în economia europeană, iar ei vor fi construiți în mare parte luând în calcul considerente geopolitice, nu economice, și din bani publici. Acesta este probabil motivul pentru care van Rompuy susține că, la finalul procesului de înălțare a acestor piloni, consumatorii europeni vor economisi anual 30 de miliarde de euro la facturile pentru gaze și 35 miliarde de euro la facturile de electricitate!